69. O poveste.

  Socru-meu se apropie de frumoasa varsta de saizecisinoua de ani. Asa ca m-am gandit sa vorbesc cu (,) cumnatii si sa ii facem un tort pe masura. Ceva fin - vor fi o gramada de nepoti in jur, asa ca nu putem fi prea expiciti. M-am gandit sa ii printam o imagine pe suport comestibil, care sa fie abstracta pentru cei mici dar sugestiva pentru cei mari. Zis si facut - putin image editing si e gata poza.

  Ma duc ata la cofetaria unde le fac si celor mici torturile de obicei. Norocul meu e ca nu e nimeni la coada - probabil ca in perioada asta de pandemie, lumea prefera sa discute la telefon. Numai bine, ca as fi fost putin jenat de discutia ce urma. Asadeci, ca sa simplic treaba, am crezut eu, ma duc la domnisoara de la ghiseu, si nu ii mai spun ca e vorba de socru - ii spun direct ca e vorba de tata.

  - Sarut-mana. Stiti, tatal meu implineste saptamana asta saizecisinoua de ani, si cum e un tip foarte haios, m-am hotarat sa ii fac un tort pe masura.

  Domnisoara face ochii mari cand ii arat poza.

  - Sunteti sigur ca nu e vreo gluma proasta?

  - Nu-nu. Sa stiti ca asa e. Stati asa ca va arat poza dupa buletinul lui.

  Ii intind telefonul, domnisoara se uita cu atentie si se inroseste putin dupa care rade colorat. Restul discutiei merge usor - domnisoara e foarte simpatica si pare ca se cam plictiseste la casa de comenzi la care nu face nimeni coada, asa ca nu se grabeste deloc cu preluarea comenzii, dar glumeste si are chef de vorba. Ma intreaba ce fel de tort vreau - imi prezinta variantele pe larg - ce dimensiune, etc. In cele din urma ajunge la:

  - Numele dumneavoastra?

  - Doru Karacsonyi.

  - Dar... Parca pe tatal dumneavoatra il chema altfel. Aveti nume de familie diferite?

  - Oaaa, ce atenta sunteti la detalii! E... o poveste lunga.

  Ma intorc sa vad daca s-a asezat cineva la coada in urma mea. Nimeni.

  - Doriti sa v-o spun?

  - Da. E o zi cam inceata.

  - Pai... sa incep de la inceput. In anii de dupa revolutie - imediat dupa - aveam doar cativa ani, ai mei s-au imprietenit cu o familie din Transilvania. Din Maramures mai exact. Poate ati auzit de Sighetul Marmatiei?

  Domnisoara n-a auzit.

  - Nu stiu sincer cat de mult interactionau intre ei, dar stiu sigur ca in fiecare vara imi petreceam vacanta acolo. Fiecare vara. Intreaga. Asa cum altii aveau vacante la bunici, asa aveam si eu la familia mea adoptiva din Sighet. Ca sa simplific, dupa primii doi ani, am inceput sa spun ca acolo sunt bunicii mei. Prima vara a fost foarte ciudata. Vedeti dumneavoastra, familia mea adoptiva pentru un sfert de an nu vorbea deloc limba romana. Dar deloc-deloc. Doar maghiara. Inainte sa plec prima data, tata m-a invatat "Igen" si "Nem".

  Domnisoara are ochii luciosi, asa ca ii explic ca primul inseama "Da" si al doilea "Nu".

  - Asadar, inarmat doar cu "Da" si "Nu", am plecat in aventura mea. Familia era foarte draguta, copiii - un baiat si o fata - cu trei respectiv un an si jumatate mai mari decat mine, erau extraordinari. I-am indragit din prima clipa. In povestile mele despre vacantele de vara, ei era verisorii mei. Ma luau cu ei peste tot si de la ei am invatat primele cuvinte in maghiara. Imi aratau cate un obiect din casa, il pronuntau, si apoi ma puneau sa il repet. Si se tavaleau pe jos cand eu incercam sa nimeresc "ő" sau "ű" sau multe altele care nu prea au sens scrise in romana (se scriu la fel dar se pronunta complet altfel). Cert e ca dupa prima vara petrecuta acolo, aveam o intelegere de baza a limbii maghiare si vocabularul unui copil de vreo trei ani - intelegeam cam tot ce se vorbea pe langa casa si puteam sa ma exprim atat cat sa ma inteleaga si ceilalti. Iar pe cand am terminat liceul, vorbeam fluent limba. M-a ajutat si faptul ca in clasa a noua am castigat o bursa de la o asociatie culturala maghiara din Bucuresti care m-a trimis in nenumarate tabere in Ungaria. Stiam Budapesta pe dinafara. Intr-o vara am stat la o familie a caror baiat era putin mai mare decat mine si avea carnet si masina - un Golf verde-galbui - Golf 1 cred ca era - asa ca am batut orasul in lung si in lat.

  Observ ca domnisoara incepe sa isi piarda rabdarea, asa ca trec la partea interesanta.

  - In facultate insa, s-a dovedit ca toate acestea nu erau intamplatoare. Am pastrat legatura cu multa lume din Ungaria, si ma invitau des pe la ei. Doar ca la un moment dat au inceput sa imi dea mici munci de facut - de mers undeva si de vorbit cu cineva, de urmarit diferite persoane prin oras, si asa mai departe. In scurt timp mi-am dat seama ca se pregateau sa ma transforme in spion. Si asta inca de cand eram mic. Cine stie cati or mai fi fost ca mine? Eu n-am intalnit niciunul, dar cu siguranta au crescut mai multi copii in acelasi fel. Mi-au dat chiar si numele familiei mele adoptive din Sighet. Misiunile mele au devenit tot mai periculoase si mai indraznete. Scopul era sa intarzii sau sa impiedic intrarea ungurilor in Uniunea Europeana. Toate eforturile mele au impins data de aderare doar cu cateva luni, cand ideal ar fi fost cati ani. In cele din urma, ultima mea misiune a dat gres rasunator si a trebuit sa fug din Ungaria - in portbagajul unui Logan, intre saci de cartofi - si sa nu ma mai intorc vreodata. Dar a trebuit sa pastrez numele.

  O vad pe domnisoara ca zambeste dar nu prea ma crede.

  - Ok, ok! Nu e pentru tata. E pentru socru' tortul!

[Doru Karacsonyi - 11.10.2020]